Infolegal.ro

Hotărâre CJUE referitoare la acordarea repausului săptămânal al lucrătorilor

Legaturi: Jurisprudenta CJUE

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea în cauza C-306/16 Maio Marques da Rosa/Varzim Sol – Turismo, Jogo e Animagâo, SA, că repausul săptămânal al lucrătorilor nu trebuie acordat în mod necesar în ziua următoare unei perioade de sase zile consecutive de muncă. Acesta poate fi acordat în orice zi înăuntrul fiecărei perioade de şapte zile.

Istoricul cauzei și argumentele Curții

Domnul Antonio Fernando Maio Marques da Rosa a fost angajat din anul 1991 până în anul 2014 de societatea Varzim Sol – Turismo, Jogo e Animagâo („Varzim Sol”), care posedă şi exploatează un cazinou în Portugalia. Cazinoul este deschis zilnic, cu excepţia zilei de 24 decembrie, după-amiază până dimineaţa următoare. În cursul anilor 2008 şi 2009, domnul Maio Marques da Rosa a lucrat uneori timp de şapte zile consecutive. Începând cu anul 2010, Varzim Sol a modificat organizarea orarului de muncă pentru ca angajaţii să nu lucreze mai mult de şase zile consecutive. Întrucât contractul său de muncă a încetat în luna martie 2014, domnul Maio Marques da Rosa a formulat o acţiune împotriva Varzim Sol prin care a solicitat să se constate, în esenţă, că această societate nu i-a acordat zilele de repaus obligatorii la care, în opinia sa, avea dreptul. În această privinţă, el a solicitat despăgubiri corespunzătoare remuneraţiei pertinente pentru orele suplimentare lucrate.

Directiva privind organizarea timpului de lucru[1] prevede că orice lucrător beneficiază, în decursul unei perioade de şapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă 11 ore de repaus zilnic.

Întrucât avea îndoieli privind interpretarea directivei, Tribunal da Relagâo do Porto (Curtea de Apel Porto) a solicitat Curţii de Justiţie să stabilească dacă perioada minimă de repaus săptămânal fără întrerupere de 24 de ore la care un lucrător are dreptul trebuie să fie acordată cel târziu în ziua următoare unei perioade de şase zile consecutive de muncă[2].

Prin hotărârea din 9 noiembrie a.c., Curtea declară că dreptul Uniunii nu impune ca perioada minimă de repaus săptămânal să fie acordată cel târziu în ziua următoare unei perioade de sase zile consecutive de muncă, ci impune ca aceasta să fie acordată înăuntrul fiecărei perioade de şapte zile.

Curtea arată mai întâi că expresia „în decursul unei perioade de şapte zile” nu conţine nicio trimitere la dreptul naţional al statelor membre şi, prin urmare, ea constituie o noţiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform.

În continuare, Curtea efectuează o analiză a modului de redactare, a contextului şi a obiectivului directivei. În ceea ce priveşte modul de redactare, Curtea declară că reiese din chiar termenii directivei că statele membre au obligaţia să asigure că orice lucrător beneficiază, în decursul unei perioade de şapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore (la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute), şi aceasta fără a preciza momentul la care trebuie acordată această perioadă minimă.

În ceea ce priveşte apoi contextul în care se înscrie expresia „în decursul unei perioade de şapte zile”, Curtea apreciază că această perioadă ar putea fi considerată ca o perioadă de referinţă, adică o perioadă fixă înăuntrul căreia trebuie acordat un anumit număr de ore consecutive de repaus, independent de momentul la care sunt acordate acele ore de repaus.

În ceea ce priveşte în sfârşit obiectivul directivei, Curtea aminteşte că aceasta are ca finalitate să protejeze în mod eficient securitatea şi sănătatea lucrătorilor. Fiecare lucrător trebuie astfel să beneficieze de perioade de repaus adecvate. Cu toate acestea, directiva acordă o anumită flexibilitate în punerea în aplicare a dispoziţiilor sale, conferind statelor membre o marjă de apreciere în privinţa stabilirii momentului la care trebuie acordată această perioadă minimă. Această interpretare poate fi în favoarea lucrătorului întrucât permite să i se acorde mai multe zile de repaus consecutive la finalul unei perioade de referinţă şi la începutul perioadei următoare.

În concluzie, Curtea subliniază că directiva se limitează să prevadă norme minime de protecţie a lucrătorului în materie de organizare a timpului de lucru. Prin urmare, statele membre pot aplica sau adopta dispoziţii mai favorabile protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor sau pot favoriza ori permite aplicarea unor convenţii colective sau a unor acorduri încheiate între partenerii sociali mai avantajoase.

[1]  Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 3). Această directivă a codificat, cu efect de la 2 august 2004, dispoziţiile Directivei 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 1993, L 307, p. 18), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 2000 (JO 2000, L 195, p. 41).

[2]  Guvernele portughez, maghiar, polonez, finlandez şi suedez, precum şi Comisia Europeană au prezentat observaţii în această cauză.

Recomandari editoriale

Parteneri
Baroul Dolj
Baroul Olt
Baroul Maramures
Baroul Suceava